Evoluția spațială și funcțională a localității Sărmaș

Societatea feudală românească are anumite particularități de dezvoltare care se reflectă în modul de evoluție al fiecărei așezări, al fiecărui sat. Satele Transilvaniei erau răspândite pe văi și dealuri, în toate formele de relief, uneori la altituduni mari de 1000 – 1200 m sau chiar peste. Acestea sunt satele caracteristice zonei de munte, cu case izolate și dispersate, cu gospodării depărtate unele de altele și așezate în mijlocul terenului cultivabil sau al fânațului. În această categorie se încadra și Sărmașul în epoca medievală.
În literatura istorică de specialitate, formarea comunelor românești din zona nordică a depresiunii Giurgeului: Subcetate, Sărmaș, Corbu, Tulgheș și Bilbor a avut loc la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Prima mențiune documentară certă a localității Sărmaș descoperită până în prezent este 1787, dată când a fost luată în evidență numerică populația așezată în afara vetrelor de sate pe hotarele localităților Ditrău și Remetea. Documentul menționează că localitatea Subcetate avea 40 de gospodării românești iar Sărmașul, cu denumirea “Maroslako” (localități de peste Mureș), un număr de 50 de gospodării.
Înmulțind cu cifra cinci, numărul mediu al membrilor unei familii, putem aprecia că la sfărșitul secolului al XVIII-lea Sărmașul număra în jur de 250 de suflete.
Societate rurală din acele timpuri era condiționată de o tehnică agrară tradițională, creșterea animalelor realizându-se prin folosirea resurselor naturale. Ca nouă sursă de venit se semnalează apariția plutăritului.
Hotarul comunei se compune doar din terenurile îngrădite din jurul caselor, unde se cultivă legumele necesare. Se seamănă numai orz și ovăz de primăvară, puțin porumb, cartofi, linte și mazăre. Pământul de aici necesită mai puțin gunoi. Se ară cu patru vite trăgătoare. Meseriași nu sunt decât 3 ori 4 cojocari. Torsul și țesutul îl practică femeile. Din când în când se practică pescuitul și vânatul, făcându-se bani din aceste îndeletniciri.
Fân făceau mai mult pe locurile îngrădite. Cei care au mai multe vite arendează teren de la secui și comunitățile din vecini, pentru care plătesc bani ori brânză și unt.
Munții aduc mare venit prin pășunat. În acest caz sunt amintiți munții Giugeului. Sunt pășunate mai ales oi dar și vite și porci. Munții sunt arendați oierilor pe sume de bani, daturi de berbeci, caș, tiocuri de rășină, de scoarță, de sămânță de brad.
Locuitorii din partea de nord a Giurgeului în secolul al XVIII-lea erau vânători și păstori, în slujba familiei Lazar, numiți de documentele din epocă “nestatornici”, dar structura gospodăriei țărănești era asemănătoare cu cea a familiilor de iobagi sau jeleri.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea situația social – economică a țărănimii sărmășene nu suferă schimbări. Conform conscripției urbariale din 1820 putem avea o imagine a stratificării sociale a locuitorilor Sărmașului. Potrivit acesteia, de exemplu, domnul de pământ Puskas Alois avea șase iobagi, fiecare având în folosință o suprafață de 4,5 jugăre arătură și 3,5 jugăre fânațe. Același domn de pământ mai avea un număr de trei jeleri și un subjeler care dețineau în intravilan numai curte și grădină.
Ceea ce caracteriza societatea românească în această primă jumătate de veac este „revoluția” demografică. Acest fenomen este caracteristic întregii Europe și se datorează în primul rând sporului natural.
În anul 1848, în studiul “Falu, Varos, Civilizatio” de Egyed �kos se face mențiunea despre familiile de iobagi și jeleri din scaunele Ciuc, Giurgeu și Cașin, cu precizarea numărului de supuși din Sărmaș (Maroslaka). Potrivit acestuia, în acest an figurează un număr de doi iobagi și 104 jeleri, respectiv 106 capi de familie, deci aproximativ 530 de locuitori. Comparativ cu numărul populației la 1820, când potrivit conscripției existau în Sărmaș 87 capi de familie, deci o populație de 350 de locuitori, în numai 28 de ani numărul populației a crescut cu 180 de locuitori, ceea ce reprezintă un proces de creștere de 51%.
Revoluția de la 1848 a înlesnit dezvoltarea economiei capitaliste, creind condițiile apariției păturii oamenilor liberi, lipsiți de posibilități și care se vor angaja în industria capitalistă. Ca o confirmare a acestui fapt, patentele urbariale din 1853 și 1854 au legiferat transformarea proprietății feudale în “proprietate privată de tip capitalist’’.
În ceea ce privește numărul de case, clasificarea locuitorilor pe genuri și naționalități, o primă statistică publicată este recensământul din anul 1850. Potrivit acestuia, în Sărmaș existau un număr de 172 de case și un număr de 861 de locuitori. Pe naționalități situația era astfel: 799 români (92%), 54 secui (6,2%) și 8 țigani (0,9%).
După constituirea Comitatului Ciuc, pe baza legii XXXIII/1876, Sărmașul făcea parte din plasa Ditrău, împreună cu localitățile Ditrău, Remetea, Lăzarea și Subcetate. Potrivit acestui indicator satul Sărmaș avea 243 case și 964 de suflete, toți greco – catolici.
Un alt recensământ maghiar, mai detaliat, a fost realizat în anul 1892. Acesta ne oferă următoarele date privind populația din Sărmaș: 1198 de români, 69 de unguri, 8 germani, alte limbi 12. Satul avea 298 de case locuite și o suprafață de 3432 de jugăre.
Un alt factor care contribuie la creșterea populației este industria, în cazul nostru, industria lemnului. În a doua jumătate a veacului XIX se dezvoltă comerțul cu lemn, iar pădurile din jurul Gheorghenilor sunt asaltate de către negustorii armeni și apoi sași din Reghinul Săsesc.
La sfârșitul deceniului întâi al secolului XX, mai precis în 1910, populația era de 1597 de locuitori, din care 697 erau apți de muncă și 900 întreținuți. Din totalul celor apți de muncă, un număr de 22 de locuitori se ocupau cu diferite meșteșuguri, îndeosebi fierari și tâmplari, în comerț erau 9 locuitori, în serviciile publice 4 locuitori, în poliție 4 locuitori, slugi de casă 23. Cea mai mare parte a locuitorilor se ocupau cu agricultura, îndeosebi ramura creșterii animalelor, ceea ce dovedește caracterul predominant agrar al economiei rurale.
Statistica din acest an ne oferă date referitoare la proprietatea agricolă. În Sărmașul acelui an existau 4 mari proprietari care stăpâneau peste 100 de jugăre fiecare; 100 proprietari mijlocii care stăpâneau între 10 și 100 jugăre fiecare și 159 de mici proprietari care aveau sub 10 jugăre fiecare.
În ceea ce privește meșteșugarii, statistica menționează un număr de 14 meseriași fără ajutoare, 5 meseriași cu câte un ajutor, 2 meseriași cu 3 – 5 ajutoare și un singur meseriaș care avea peste 10 ajutoare. Între meseriași, desigur la nivelul foarte simplu al meșteșugărimii rurale, existau: un fierar, doi morari (mașiniști), nouă lemnari, un tâmplar, doi croitori, trei pantofari, un cârciumar, etc.
În primul deceniu al secolului XX începuturile industriei din Țara Giurgeului sunt legate de atelierele de fierărie de la Hodoșa, Jolotca, Gheogheni și Voșlobeni. O fabrică propriu-zisă de mică capacitate a apărut la Hodoșa în anul 1907, iar în ajunul primului război mondial, în 1913, S.A. Forestieră din Valea Secu (“OFA’’) a construit fabrica de la Varviz (actuala fabrică de la Hodoșa) cu un capital de 500.000 de lei.
După istoricul act de la 1 Decembrie 1918 în fruntea administrației locale a fost numit un prefect iar Comitatul Ciuc a devenit județul Ciuc. Odată cu intrarea în vigoare a legii de unificare administrativă din 14 iunie 1925, se pun bazele noii organizări a administrației locale de stat. Conform acestei legi județul era condus de Consiliul Județean.
Dezvoltarea industriei din localitățile Sărmaș și Hodoșa, ca de altfel în întreaga vale a Mureșului superior este legată de industria forestieră. Suprafața domeniului forestier din județul Ciuc era de peste 40000 de hectare, aproape 5% din fondul forestier național.
Industria forestieră și a lemnului s-a caracterizat printr-un număr mare de întreprinderi, situându-se din acest punct de vedere pe locul al doilea după industria alimentară. Astfel la Hodoșa, fabrica construită în 1913 și distrusă de război a fost repusă în funcțiune în 1920. Fabrica are cale forestieră proprie, cu ramificații, ce totalizează 43 de km. În Sărmaș, în 1928 a luat ființă o societate forestieră cu capital maghiar, “Patria S.A.’’. Capitalul societății era de 25 de milioane de lei. avea linie industrială proprie, ramificată din linia normală, la jumătatea distanței dintre Varviz și Gălăuțaș, dotată cu semafor. Firma a construit pentru aceasta un pod peste Mureș de 35 de metri. “Patria S.A.’’ a exploatat pe Valea Negarei pădurea cumpărată de la frații Schmergel, în suprafață de 1000 de jugăre, din care a rezultat 150.000 mc de lemn plutăriți la Arad și 75.000 mc de lemn tăiați în fabrică.
Ramura principală a economiei în această perioadă continuă să rămână tot agricultura. Deși în perioada interbelică se dezvoltă industria, marea majoritate a populației Sărmașului și în bună parte a Hodoșei avea ca sursă principală de venit agricultura. Un eveniment important a avut loc în anul 1921 când s-a definitivat întreaga legislație cu privire la modalitățile de executare a legii reformei agrare. Pe baza legii de reformă agrară au fost constituite și pășunile comunale în suprafață de 1671 jugăre și păduri comunale în suprafață de 2238 jugăre.
După cel de-al doilea război mondial comuna Sărmaș se aliniază condițiilor impuse de organizarea de tip comunist. Reforma agrară din 1945 și actul naționalizării de la 1947 au dus la schimbarea multor mentalități și înlocuirea lor cu altele, acțiune de cele mai multe ori cu caracter nefast asupra populației și asupra organizării comunei. Se dezvoltă totuși activitatea de instruire a oamenilor prin înființarea mai multor școli. Conform planurilor de sistematizare rurală din acele timpuri se construiesc blocuri în satele Sărmaș și Hodoșa precum și dispensarul uman din centrul comunei. Sectorul industrial este reprezentat în continuare de fabrica de cherestea de la Hodoșa, care a fost extinsă și dotată cu o nouă secție de scaune.
Astfel, în anul 1987, comuna Sărmaș dispunea de următoarele unități: o fabrică, șase ateliere, una gură de mină, un sector de exploatare a lemnului, o cizmărie, o frizerie și câteva unități de alimentație publică.
Deși o parte din forța de muncă este atrasă către fabrica de cherestea sau spre combinatele de prelucrare a lemnului din Toplița și Gălăuțaș, ponderea principală a activității oamenilor o constituie tot agricultura, în special sectorul zootehnic. Aceste activități erau executate conform principiilor economiei centralizate.
După 1989 comuna intră într-o stare de degringoladă economică datorită faptului că în bună parte, activitățile economice desfășurate în zonă erau ineficiente așa încât oamenii au trebuit din nou să se adapteze condițiilor, așa cum au făcut-o de când se știu ei pe aceste meleaguri.

Sari la conținut